Grupul ProLibro

• „nu lipsa idealului, ci dimensiunea lui este problema” • o analiză cu privire la care ar trebui ca toţi cei implicaţi să ne exprimăm opinia • liniştiţi-mă, demonstrându-mi că nu e cum spun! 

Mă tem, din ce în ce mai tare, că pruncul va rămâne nemoşit. De-asta scriu, convins că bine fac spunând lucrurilor pe nume şi nelăsând  răul să se dezvolte, să compromită iremediabil până şi puţinul bine „care este”.

Biblionet – „Strengths”:

• a fost şi a rămas primul şi singurul program din România care urmăreşte să faciliteze accesul publicului la informaţie furnizată de/ obţinută prin bibliotecile publice

• este primul program naţional care enunţă şi îşi propune formarea profesională a bibliotecarilor publici în vederea dobândirii de competenţe şi abilităţi absolut necesare în procesul de transfomare a bibliotecilor tradiţionale în biblioteci ale „erei informaţiei”

•  este primul program derulat la nivel naţional prin care bibliotecile sunt dotate cu echipamente IT şi softuri în scopul punerii acestora la dispoziţia publicului şi în vederea dezvoltării – pe baza lor şi a conexiunii Internet – de servicii moderne de bibliotecă pentru comunitate;

• cu toată „criza”, programul beneficiază de un buget deloc neglijabil şi de susţinere din partea bibliotecarilor români, a asociaţiei lor profesionale şi a mass media aproape necondiţionată; îndrăznesc să spun că „Biblionet” beneficiază şi de sprijinul unui număr semnificativ, probabil majoritar, al autorităţilor locale şi judeţene din România

• programul se adreseaza, potenţial, bibliotecilor publice care funcţionează în aproape toate localităţile României, adică unor entităţi care, chiar dacă sunt în dificultate (mai ales pentru că n-au evoluat şi nu s-au dezvoltat pe măsura nevoilor publicului, care nici el nu prea conştientizează cât de folositoare îi poate fi Biblioteca), au – în majoritatea lor – tradiţie aproape seculară şi au personal remunerat de Stat

• indiferent cât de prost ar fi implementat „Biblionet” în România – dacă sunt respectate condiţiile minime de accedere în program, de organizare a cursurilor şi de corectă utilizare e echipamentelor, evident –  bibliotecile şi bibliotecarii tot ar trebui să ramână cu „ceva”:  sedii renovate sau măcar igienizate, bibliotecari (ceva) mai pregătiţi profesional, conexiune Internet, computere şi alte echipamente, segmente de public nou atras spre biblioteca (în special exponenţi ai „generaţiei messenger” care n-au computer acasă) s.a.m.d.

• spre deosebire de aproape toate programele finanţate din fonduri externe (europene sau americane), pentru „Biblionet” nu s-a solicitat/ nu se solicită „cofinanţare”, ci doar întrunirea unor condiţii minime de funcţionare (care, s-o spunem cinstit, oricum ar fi trebuit îndeplinite, indiferent de existenţa acestui program)

• graţie implicării lui Marcel Chiranov (PMP Impact Assessment Manager, Biblionet România) s-a reuşit constituirea „Grupului Impact”, format din 15 coordonatori judeţeni ai programului; este singura structură în care pregătirea profesională şi experienţa unor „bibliotecari” care lucrează în biblioteci publice judeţene româneşti este apreciată, luată „în serios”, pentru a fi fructificată (le spun, generic, bibliotecari, deşi unii reprezintă top/ middle managementul instituţiei lor, alţii sunt lideri informali); Grupul Impact constituie, în fine, unica entitate din cadrul programului în care buna conlucrare a celor 15 coordonatori şi a specialistului în evaluare al Programului „Biblionet” începe să se concretizeze.

Biblionet – „Weaknesses”:

În România, Global Libraries Program (Posted on noiembrie 12, 2007) – care a stat la baza actualului „Biblionet – lumea în biblioteca mea” – nu doar că a pornit târâş-grăpiş, fără niciun „azimut”, dar „s-a românizat” tot mai mult, pe parcurs.
Pus în operă, iniţial, ca program-pilot, Biblionet – Global Libraries România a trebuit – cu siguranţă – să-şi clarifice de la bun început dilemele legate de strategia de implementare şi de cele mai eficiente direcţii de acţiune pentru atingerea obiectivelor; nu am fost „în pilot” (judeţul Vâlcea nu a fost), deci nu am luat cunoştinţă personal cum au decurs lucrurile; prin urmare, nu susţin (o pot face colegii implicaţi?) nici că „Biblionet” a fost croit prost şi de-asta iese ce iese, nici că – dimpotrivă – programul a fost corect croit, dar problemele au apărut la implementare; şi într-un caz, şi în altul, este clar că ceva nu funcţionează.

Ceea ce a fost şi a rămas în neregulă cu acest program:

1. greşeala fundamentală, prima care trebuie menţionată, este că „Biblionet” e totodată şi primul program în care cineva care nu este bibliotecar şi fără a ţine nicicum cont de părerile celor „de specialitate” le spune bibliotecarilor nu doar ce să facă (?), ci şi cum să facă, deşi cei mai mulţi dintre bibliotecari ar avea nevoie întâi de toate să afle şi să conştientizeze ce trebuie să facă şi de ce se impune să facă; nu cred în ruptul capului că mai există vreo ţară în lume în care selectarea şi formarea „formatorilor” (trainerilor) – în cadrul Global Libraries Program – să se înfăptuiască fără ca problemele corpului profesional al bibliotecarilor publici şi ale bibliotecilor în raport cu comunitatea să fie măcar cercetate[1], pentru a le fi găsite rezolvări; d.p.d.v. al ridicolului, ne aflăm într-o situaţie similară poveştii cu vânătorul care a căutat toată viaţa un inorog, nu l-a găsit pentru a-l vâna, însă asta nu l-a împiedicat ca la bătrâneţe să înfiinţeze o şcoală în care să predea metode şi tehnici de răpunere a fantasticului animal[2]

2. ca o consecinţă a celor expuse anterior, formarea trainerilor de bibliotecari şi a bibliotecarilor, principala componentă a Programului Biblionet – după părerea mea, mai importantă decât dotarea cu echipamente IT a bibliotecilor, cum am susţinut constant – a fost ratată în mult prea mare proporţie; deşi s-a pornit bine, a intervenit „ceva” (nu ştiu ce) şi „regulile” anunţate oficial, la început, s-au schimbat complet în timpul jocului: după „principiul” românesc expus în alineatul precedent („nu contează ce ştii, important e să-i înveţi pe alţii”), „TOT”-ul din 2008 – coordonat de un profesor doctor în biblioteconomie şi ştiinţa informării, nu din România, ci din SUA – a fost organizat degeaba, iar promisiunea[3] „Candidaţii selectaţi vor lucra sau colabora, pe bază de contract, cu programul Global Libraries România şi structurile asociative ale sistemului de biblioteci publice din România” n-a mai fost nici ea onorată; după „criterii” care n-au nicio legătură cu activitatea de bibliotecă (ci, cel mult, cu capacitatea de comunicare şi cu un „vreau” spus ca la starea civilă „din dragoste” pentru o căsătorie din interes), selecţia de traineri pentru bibliotecari a început (şi continuă) la fel ca pentru trainerii în vânzări (este revoltător că nimeni nu pare a da importanţă faptului că un trainer de bibliotecari trebuie pregătit altfel decât un trainer pentru comercianţii de cosmetice, de „zeptere” ori de ouă de prepeliţă); singura „schimbare” apărută în procesul de formare a trainerilor – ca urmare a semnalelor de alarmă trase, nu doar de mine – scripta manent: aici, dincoace şi dincolo – a fost extinderea perioadei de desfăşurare a TOT-ului, de la o săptămână la două săptămâni, pe aceleaşi coordonate.

3. în paralel cu cele de mai sus, după un prim an (2009) în care n-a fost nicio problemă că unii dintre candidaţii selectaţi pentru a deveni traineri în cadrul programului erau „metodişti” sau coordonatori „Biblionet” în judeţele lor (lucru absolut normal, după mine), s-a hotărât, aberant, că un coordonator judeţean nu poate fi şi trainer şi că nu este obligatoriu ca „metodistul” să fie format ca trainer (obligatoriu nu era nici înainte, însă era şi este absolut necesar); la ce a condus aceasta? la situaţii dintre cele mai hilare şi urâte: echipe judeţene formate din coordonator, metodist şi trainer(i) în care nu se colaborează cum ar trebui, în principal din cauză că „metodistul” sau coordonatorul neselectat sau care nu a dorit să devină trainer, pe de o parte, şi trainerii selectaţi (bibliotecari de bibliotecă judeţeană, care până la momentul „T0” nu au avut nicio tangenţă cu realitatea bibliotecarilor din comune şi oraşe şia activităţii lor), pe de altă parte, nu reuşesc să constituie o echipă; fiecare parte este convinsă că interesele ei sunt divergente cu ale celeilalte părţi; există traineri cu ego-ul mai pronunţat care se consideră de-acum „buricul bibliotecii”, că doar au fost „aleşi” şi „formaţi” de IREX!; în contra-partidă, există coordonatori şi metodişti care au dus greul programului, conform atribuţiilor de serviciu sau pe care şi le-au asumat, calificând pentru Biblionet propriul judeţ şi biblioteca judeţeană, şi care se simt nedreptăţiţi, „daţi la o parte” (unii dintre ei nu mai sunt nici măcar informaţi, cu atât mai puţin consultaţi în privinţa hotărârilor care se iau pentru „buna continuare a programului”, in chiar biblioteca şi judeţul lor!; subţirimea cugetării că metodistul/coordonatorul judeţean este „prea ocupat” pentru a fi şi trainer (deşi el este primul care trebuie să fie cu adevărat trainer) rezidă din anomalia că unii traineri – cei mai mulţi, bibliotecari la relaţii cu publicul, în bibliotecile lor, sau oricum oameni cu o fişă a postului destul de încărcată – au fost „selectaţi” pentru mai multe „planuri”, devenind “formatori” şi pentru cursurile “IT/Lib”, şi în “BSNB”, şi în “Advocacy”, şi în “DigiTales” (Programul Grundtvig) etc.

4. în cazurile când în „ecuaţie” intervine managementul instituţiei (care a făcut propunerile de candidaturi, a susţinut proprii oameni pentru a deveni traineri), poate este şi avid să-şi asume reuşitele, atâtea câte sunt, sau/ şi, mai mult de-atât, se simte rău „lovit” în soartă că propriul coordonator „Biblionet” a ajuns „pol de putere”), lucrurile se complică exponenţial (sau se simplifică, ajungându-se la „băltire”); prin ce metodă se încearcă ogoirea orgoliilor directorilor de biblioteci judeţene aflaţi în această jenantă situaţie? şi, totodată, reducerea la tăcere a coordonatorilor judeţeni care au prea multe de „comentat”, deci „nu-s buni” pentru că nu joacă precum li se cântă? prin cursuri/ terapie de leadership – pentru directori, ce vă imaginaţi? – organizate la jumătatea perioadei de implementare a Programului; care, până acum, trebuia nu doar bine înţeles, în esenţa obiectivelor lui, dar ar fi trebuit să se contureze deja ca un mare succes, inclusiv al leadership-ului „în devenire”); toată consideraţia pentru Nicu Zegheanu – formatorul de traineri-bibliotecari despre care scriam în anii din urmă că „a aflat de la noi foarte multe «povesti» cu si despre biblioteci si bibliotecari, pe care altminteri nu avea de unde le auzi, el situandu-se profesional in exteriorul profesiei de bibliotecar”; acum, în calitate de trainer la cursul de leadership organizat pentru directorii de biblioteci judeţene, Nicu a avut ocazia să afle noutăţi despre rolul şi rostul acestor instituţii şi din perspectiva celor care le conduc (că unii dintre managerii de biblioteci – adevăraţi „seniori” în funcţie – s-ar putea simţi jigniţi că cineva vrea să-i leadership-ească în prag de pensie, după ce-au fost directori şi şefi o viaţă, probabil nu s-a gândit nimeni)

5. în privinţa formării trainerilor de bibliotecari s-a ajuns la o competiţie „de masă”, deşi ea trebuia să fie una a valorilor, a profesionismului; a primat cantitatea în detrimentul calităţii, cu motivaţia strâmb gândită ca fiecare bibliotecă judeţeană să aibă suficienţi traineri încât să poată să-şi acrediteze propriul „centru de formare”, autorizat conform legii; de unde a reieşit aceasă “nevoie”?; cum s-a ajuns la concluzia că, dintr-o dată, bibliotecile judeţene trebuie să devină furnizori de servicii de formare în te miri ce profesii/ ocupaţii, pentru care să ofere diplome/ certificate/ atestate?; mai multe „calcule” au fost greşite, când s-a optat pentru obiectivul „centre de formare profesională contra-cost” în bibliotecile judeţene, ca şi cum aceste instituţii îşi rezolvaseră toate multele probleme pe care le au de rezolvat ca instituţii de profil şi trebuie să-şi „extindă” sfera serviciilor, să acapareze şi teritoriile virgine ce ţin de obiectul muncii centrelor regionale de ocupare şi formare profesională a adulţilor (CRFPA), bunăoară; sau al altor funizori de servicii de formare profesională, firme private ori care funcţionează ca ONG-uri, deloc puţine pe piaţă; bibliotecile publice trebuie să-şi asume necondiţionat şi gratuit, pe lângă oferirea de informaţii (de orice fel ar fi ele, pe orice suport, modalitate de receptare etc.) de-acum şi ceea ce bibliotecarii numesc „Computer literacy” şi „Information literacy” pentru comunitate; în momentul în care se propune ca bibliotecile judeţene să se mobilizeze pentru a oferi, contra-cost, servicii de formare (prin cursuri încheiate cu diplome/certificate de absolvire) ne aflăm în afara unui raţionament normal privind priorităţile imediate şi pe terment mediu ale acestor istituţii; după aceeaşi „logică”, atât CRFPA-urile, cât şi ceilaţi furnizori de formare profesională contra-cost ar trebui să înceapă să ofere servicii specifice bibliotecilor publice, să fie concurenţă loială

Câteva alte consideraţii:

- în condiţiile în care, în România, nu poţi număra pe degetele de la o mână profesorii cu suficientă calificare/preocupare/dorinţă să pregătească bibliotecari profesionişti adecvaţi „epocii”, şi nici măcar la nivelul post-universitar/ universitar al învăţământului de specialitate nu este conştientizat acest imperativ, a forma „la apelul bocancilor” aproape 100 sau 200 de „traineri” nu înseamnă nicidecum rezolvarea chestiunii arzătoare a formării profesionale de specialitate a bibliotecarilor

-  în toate bibliotecile judeţene, probabil în proporţie de peste 90%, trainerii formaţi prin “Biblionet” sunt bibliotecari care au propriile sarcini de serviciu, propria fişă a postului, cei mai mulţi în „roluri” ce ţin de domeniul „relaţii cu publicul”; chiar dacă directorul instituţiei – din neştiinţă, din superficială estimare a realităţilor/ entităţii/oamenilor din subordine, din orgoliu sau pur şi simplu pentru că se lasă sedus de idee, spune „da” şi promite „să-i scoată din producţie” pe traineri , asta nu rezolvă problema de fond: încadraţi într-o instituţie bugetară, trainerii nu-şi pot lăsa pur şi simplu baltă parte din “job”-ul lor pentru a presta servicii contra-cost; aceasta ar crea şi o complicaţie în plus în relaţia cu finanţatorul (Consiliul Judeţean poate zice: vreţi “să faceţi bani”? faceţi, nu ne mai cereţi nouă buget!), cu colegii de serviciu care trebuie să preia sarcinile abandonate etc.

- nemotivarea trainerilor este, şi ea, un mare “handicap”, s-au dus vremurile când oamenii plecau cântând la munca ogorului, mobilizaţi cu îndemnuri imbecilizatoare prin care le era arătată „calea”; bibliotecarii-traineri – cărora li s-a tot spus ce perspective de dezvoltare profesională „vor avea”, încep să constate că muncesc din ce în ce mai mult, deşi salariul le e mai mic, au din ce în ce mai multe probleme profesionale şi administrative pe cap etc. etc., iar „perspectiva de dezvoltare profesională” nu este în bibliotecă, ci trebuie căutată, individual, mai degrabă în afara bibliotecii;  de ce ar şi-ar lua trainerii pe cap “beleaua” de a se dedica unor activităţi exterioare profesiei lor în cadrul instituţiei care nu le poate oferi nimic, oricât ar munci, oricât ar muri pe baricade? de ce n-ar deveni traineri – dacă asta şi-ar dori să fie – în sistem privat, şi nu în inchizitorialul sistem bugetar românesc?

 6. „Explorarea unei serii de opţiuni pentru programele de instruire în utilizarea calculatoarelor, destinate bibliotecarilor” (deziderat enuntat la primul link din primul alineat al “Weaknesses”) nu s-a intamplat; nimeni nu a parut a constientiza, nici în 2007 şi nici ulterior, că utilizarea computerului în activitatea de bibliotecă este diferită  de utilizarea pur si simplu a computerului; că formarea unui bibliotecar capabil să înfiinţeze/ dezvolte/ adapteze servicii moderne de bibliotecă utilizând computerul şi noile tehnologii înseamnă fundamental mai mult decât alfabetizarea, pur şi simplu, în utilizarea IT.

• „Organizarea unei serii de conferinţe la nivel regional, pentru promovarea schimburilor de informaţii între participanţi şi specialiştii în acesul comunităţii la internet, pentru dezbaterea planurilor pentru viitor şi evaluarea lecţiilor învăţate”- deziderat de asemenea enunţat – nu s-a înfăptuit (sau dacă da, s-a întâmplat în „semi-clandestinitate”)

• „Coordonarea cu proiectul Serviciu Universal al ANRCTI privind telecentrele şi cu proiectul Economia Bazată pe Cunoaştere, al Ministerului Comunicaţiilor, pentru a asigura schimburile de experienţă şi de bune practici cu alţi participanţi, precum şi utilizarea optimă a cunoştinţelor şi resurselor disponibile” – nu s-a realizat; în principal din cauza serviciilor cu plată înfiinţate în comunităţi sărace şi puţin instruite (dar şi din alte motive); una peste alta, cu excepţii care confirmă regula, de proiectul cu telecentrele ANRCTI  s-a ales praful, la fel şi de proiectul prin care s-au înfiinţat  centrele P.A.P.I. („Economia Bazată pe Cunoaştere”): administraţiile locale au aşteptat „cuminţi” să treacă „termenul de funcţionare” angajat, pentru a intra – nu doar de facto, ci şi de jure – în proprietatea computerelor care mai mult au stat închise decât au funcţionat[4]

• în fine, tot în privinţa dezideratelor anunţate în 2007, „Colaborarea cu Comisia Naţională a Bibliotecilor în vederea înfiinţării unui Comitet Director Naţional format din reprezentanţi guvernamentali, ai sistemului de biblioteci şi ai sectorului privat, care să dezbată obstacolele întâmpinate în efortul de a oferi publicului acces la internet prin intermediul bibliotecilor şi să formuleze o politică la nivel naţional de sprijinire a acestor servicii pe termen lung”: colaborarea a fost sublimă, dar a lipsit/ lipseşte cu desăvârşire, poate şi din cauza nefuncţionării Comisiei Naţionale a Bibliotecilor.
__________________